Unde ești, copilărie?

Posted on

 

Când dai de greu, ai două opțiuni: te faci mic și te duci la mama, să facă să fie bine pentru tine sau mergi mai departe și dai tot ce ai mai bun.

De ceva timp mi-am schimbat locul de muncă, un pas dorit și așteptat, plin de provocări. Ca orice început, atunci când crești nivelul, ai parte de mult mai multe greutăți, dar tu ești același și trebuie să găsești în tine resurse pe care nici nu credeai că le deții. Primul instinct când am dat de greu a fost să-mi doresc îmbrățișarea protectoare a mamei, care să facă totul simplu și ușor, dar la 27 de ani trebuie să îmi rezolv singură problemele, nu-i așa?

Unde s-a dus copilăria, cu zilele ei fără griji și povești fantastice, mă întreb? Am fost un copil cuminte, ba chiar prea cuminte, dar am compensat asta cu zilele și nopțile în care citeam cărți peste cărți. Profesorii mă iubeau, părinții erau liniștiți în privința mea, iar prietenele erau acolo pentru mine – credeam că așa va fi pentru tot restul vieții.

Singurul meu regret legat de copilărie este că am fost prea cuminte, dar așa sunt și acum. Oricum, l-am avut pe fratele meu mai mare pus pe șotii, deci au avut ai mei pe cine să pedepsească. Ba chiar, eram un fel de șoarecele și pisica, nu ne prea înțelegeam, veșnica problemă între frați: eu voiam să merg după el peste tot, el nu voia să mă ia. Eu plângeam la ei mei, iar el era certat din cauza mea, cum să nu mă șicaneze în permanență?

Cea mai dragă amintire din copilărie, un moment simplu care m-a legat mai tare de fratele meu, este când m-a învățat să merg pe bicicletă. Probabil l-au pus ai mei, dar o să-mi amintesc mereu că el a fost cel care m-a susținut. Era o seară de vară fierbinte, iar rugămințile mele erau probabil foarte sâcâitoare, pentru că cea mai mare dorință a mea s-a împlinit.

Eram pe strada principală, eu la ghidon iar Mădă mă împingea cu spor, iar roțile se învârteau și tot prindeam viteză, mergeam drept și cu încredere. Când m-am întors să îi spun și lui ce bine este și că sunt foarte fericită, mi-am dat seama că el era cu mult în spate și că eu eram cea care mergea singură, fără ajutor pe bicicletă. După momentul de fericire maximă a urmat unul de panică și bineînțeles, o căzătură. Dar m-am ridicat și cu ajutorul fratelui meu, am mers mai departe.

Noi nu mai suntem copii, dar ai noștri ne iubesc la fel de tare. Diferența este că acum știu că și el mă iubește, chiar dacă încă mai suntem ca șoarecele și pisica uneori și fiecare are impresia că are dreptate. Ca frații, nu-i așa?

Care este cea mai dragă amintire a ta din copilărie? Dacă încă îți plac desenele animate sau ai un puști care are nevoie de un model simpatic, fă-i cunoștință cu Ben 10, care se întoarce la Cartoon Network, la vârsta de 10 ani. Noi nu mai putem întoarce timpul înapoi, dar puștii noștri trebuie să învețe să aibă țeluri la fel de mari în viață ca Ben, care salvează lumea. Nimic nu este imposibil!

0 Comments

Lasă un comentariu