Ce este fericirea? Cine naiba știe? Pentru fiecare fericirea este altceva, este ceva foarte personal și intim, care nu poate fi descris exact, un fel de orgasm psihologic și sentimental.

Fericirea este un mit, un zeu fals căruia ne închinăm cu toții viața, știind în același timp că nu îl vom atinge niciodată. De ce spun asta? Pentru că exact în momentul în care obții acel ceva, obiectul fericirii supreme, exact în acel moment devii nefericit, pentru că îți dorești altceva ce nu ai. Împlinirea stă de cele mai multe ori în situații și obiecte care nu îți aparțin, pe care lupți să le obții, iar atunci când reușești să le ai devii incomplet, pentru că în continuare există ceva mai bun, mai frumos, care nu îți aparține.

Nu vreau să cad în extrema materialismului, nu la asta mă refer. Și în plan spiritual lucrurile stau fix la fel, niciodată nu este de ajuns ce avem, vrem mai mult, mai puternic, mai frumos, mai… și uităm să ne mulțumim cu puținul pe care alții nu îl au. Ambiția este un atu, te ajută să evoluezi, să te apropii de idealurile personale, dar standardele se vor ridica mereu, pe măsură ce le atingi.

Ce e de făcut în acest caz, chiar nu putem fi fericiți? Ba da, sigur că putem fi foarte fericiți, dacă învățăm să ne bucurăm de drumul care ne duce mai aproape de țelurile noastre. Fiecare pas pe care îl faci trebuie să fie o sursă de împlinire, chiar și o greșeală care îți arată cum să te întorci la calea corectă.

Oprește-te din ceea ce faci, privește cerul, sună pe cineva drag și fă pe cineva să zâmbească. Chiar dacă reușești sau nu să îți îndeplinești obiectivele, asigură-te că ACUM este momentul care contează. Recunosc, am început să scriu această postare într-o notă ușor tristă, dar am reușit să revin singură la calea cea bună, semn bun, că sunt fericită?

Foto Gabi Gogiu