Distanța a devenit unitatea de măsură cea mai relevantă pentru mine de când am decis să ne mutăm în Sicilia, acum 8 luni. Cu fiecare pas pe care îl fac într-o direcție mă apropii sau mă îndepărtez mai tare de ceea ce îmi doresc.

Distanțe fizice

Prima oară când am plecat de acasă și am simțit cel mai intens distanța a fost când am plecat la liceu, la oraș, la 14 ani. Parcursul oricărui copil bun, de la țară, care pleacă să-și facă un viitor.

Decizia să plec din țară am luat-o cu inima strânsă. La mine acasă, la țară, cine pleacă la muncă în Italia, nu pleacă de bine. Iar eu nu voiam eticheta asta, după ce mi-am tocit coatele prin școli, după ce am muncit și mi-am creat un mic univers călduț, colorat la capitală, acolo unde plătesc ratele la un apartament între betoane. Dar o oportunitate ca asta nu vine prea ușor, deci am dat toate prejudecățile la o parte și iată-mă rezident sicilian și vorbitor fluent de italiană.

Cel mai și cel mai greu a fost însă să îi spun mamei că ȘI EU PLEC. Ca de obicei, ea ne-a încurajat să plecăm, s-a gândit să ne fie nouă bine, iar obiectivul nostru era clar și luminos. Problema este că și în acest moment suntem exact la aceeași distanță față de obiectivul nostru, dar nu ne lăsăm. Eu, cel puțin, nu renunț.

Distanța dintre oameni

Prima distanță pe care am resimțit-o din plin, cu adevărat și pe care încă o resimt, este distanța față de prietenele mele ”din totdeauna”.  Când eram mică, la țară, veneau în fiecare vară în vacanță fetele astea de la capitală cu care am crescut. Erau, în ochii mei, cu mult superioare și le iubeam și le invidiam în același timp. Apoi m-am mutat și eu la București, ca ele, dar distanța a rămas acolo în continuare.

Acum câțiva ani, când mi-a plecat una dintre noile prietene în altă țară mi-am promis că nu o să las distanța să se resimtă. Bineînțeles, telefoanele și mesajele s-au rărit în timp și deși ne vorbeam ca și cum nimic nu s-a schimbat, distanța fizică s-a impus și în relația noastră. Acum, ea s-a întors și am plecat eu. La nevoie tot la sfaturile ei apelez, cu încredere oarbă deși ne auzim o dată pe lună.

Cel mai greu este, însă, când omul de lângă tine, a cărui mână o ții într-a ta, pare la un milion de ani distanță. Sunteți fizic unul lângă celălalt, dar faceți parte din universuri paralele și habar nu ai cum să faci să te apropii din nou.

Distanța din interiorul tău

Simt acum, apăsătoare, o mare distanță în interiorul meu. Momentul acela în care pare că nimic nu te mai face fericit, în care nu îți mai dorești nimic, în care dimineața, când te trezești, nu mai vrei să deschizi ochii, ci să aluneci în visare.

Spuneam acum ceva timp că sunt fericită cu felul meu de-a fi, cu femeia care sunt, cu greșelile și realizările mele. Nimeni nu-i perfect, eu cu atât mai puțin, dar simt că în ultima vreme am alergat prea mult în direcțiile dictate de alții și că mi-am pierdut direcția mea. Nu mai știu încotro să merg, așa că am ales să stau puțin pe loc, să mă dezmorțesc. Să mă regăsesc.

Am reînceput să scriu ca să mă regăsesc. Aș putea să o fac doar pentru mine, dar știu că nu sunt singura cu întrebări fără răspuns, în impas, poate că și tu ai ceva pe suflet și nu vrei să fii vulnerabilă. Greșești, puterea ta stă chiar în a-ți recunoaște vulnerabilitatea și a o proteja. Ai tu grijă de tine, nimeni nu o va putea face mai bine.

Scopul meu personal este să mă regăsesc. Să fac distanța asta cât mai scurtă și să fiu eu. Cea mai bună versiune a mea, când o să mă regăsesc. Și o să mă regăsesc.