Cum a fost la primul meu maraton montan

Posted on
maratonul argonautilor

Deja îmi imaginez cum își aruncă ochii peste cap maratoniștii ăia adevărați când află la ce maraton mă refer eu. Sau poate e nesiguranța din mine. Cert e că nici astăzi nu știu exact ce distanță am alergat și ce diferență de nivel s-a strâns, pentru că prioritatea mea era să îl duc la bun sfârșit, which I did.

M-am înscris la Argonauți mai mult în joacă, cu gândul că ”mai e până atunci” și ”pot oricând să renunț”. Dar când ai un plan de antrenament și nicio scuză reală să nu îți ții promisiunea față de tine, nu mai e loc de dat înapoi. Îți înghiți mucii amestecați cu lacrimile și alergi cum zice la frigider. Unde era prins planul de antrenament, haha.

Pentru mine, bucata aia de hârtie cu 10 rânduri aka 10 săptămâni de antrenament, este mai importantă și decât competiția în sine, decât medalia de participare, decât timpul pe care l-am scos – nici pe ala nu îl cunosc exact, dar pentru acest articol fac un efort și mă informez. Hârtia aia îmi arată că pot și îmi arată că și atunci când nu mai pot, mă întorc și reiau munca grea. Eleno, hârtiile astea au puteri magice, mai fă!

Dar să ne întoarcem la cursa în sine.

Eram neobișnuit de relaxată în săptămâna și chiar în ziua dinaintea cursei, pentru că tot ce aș fi putut face pentru a obține un rezultat cât mai bun era făcut. Trebuia doar să mă prezint și să aflu dacă pot sau nu să termin un maraton montan – acesta era obiectivul meu.

Când am ajuns la linia de start, toată lumea mă intimida, cu toții păreau super atletici, păreau că se cunosc și deci sunt maratoniști cu experiență, cu toții păreau mai buni ca mine. Eram emoționată pentru că urma să fac cursa singură ”împotriva” câtorva sute, care îmi păreau superiori. Mă simțeam ca o furnicuță într-o turmă de tauri (ce comparație ciudată).

Pentru că cel mai periculos loc în care să fii este propria minte, mi-a fost teamă de gândurile mele.

Teama cea mai mare a fost să nu trag prea tare de mine din prima și să abandonez de epuizare sau să mă accidentez. Pentru că îmi știu deja punctele slabe, am încercat să îmi fiu un bun coechipier.

Fusesem cu ceva timp înainte pe traseu și știam că nu voi fi nici măcar stimulată de peisaj să continui, să treacă timpul mai ușor. În afară de chei, unde am început și unde am terminat cursa, am alergat printr-o pădurice pentru scurt timp – a fost drăguț prin albia râului deși periculos – apoi a urmat o succesiune de câmpuri și dealuri care cumva au adunat undeva peste 1500 m diferență de nivel.

Mi-a venit rândul la start și am început să alerg întrebându-mă cum o să continui să fac asta pentru 6-7-8 ore, de una singură? De unde atâta forță fizică și chiar interioară? La alergările precedente din oraș, cu gașca, măcar aveam pe cine să stresez cu lamentările mele. Acum nici măcar de muzică nu avea chef, nici de monologuri interioare.

”Pot să renunț oricând” era singurul gând care mă încuraja să merg mai departe.

Traseul era foarte bine marcat, au fost suficiente puncte de alimentare conform criteriilor mele, de unde am băut apă și am mâncat mere – doar atât am putut să înghit toată cursa. M-am forțat în ultimii 10 km să înghit și un batonaș minuscul, căci mă simțeam sfârșită și aș fi făcut orice să pot continua.

Încă din primii kilometri s-a detașat un pluton de alergători, care s-a făcut nevăzut în zare, dar nici eu nu mă mișcam rău. Din când în când mai întreceam pe câte cineva, alergam constant, mă simțeam în forță. Ba chiar, aveam prezența de spirit să mă temperez atunci când simțeam că pot mai mult, spunându-mi că mai târziu o să am nevoie de energia asta, să nu o irosesc.

Am mai schimbat glume pe traseu, cu cine s-a putut. Unii au răspuns, alții m-au ignorat – poate aveau căști în urechi? Eu sunt o ființă socială, una dintre bucuriile alergării sunt tocmai contactul uman și am nevoie de asta, mai ales într-un context nou și provocator.

Pe la kilometrul 20 m-am gândit pentru prima oară să renunț. Știam ce traseu urmează, eram deja obosită și îmi exploda vezica. Am ales să intru în boscheți, să-mi golesc mintea de gândurile negative, deși am văzut cum m-au întrecut alergători pe care cu puțin timp în urmă îi întrecusem la rândul meu.

Așteptam deja cu nerăbdare punctele de alimentare, care erau din 6 în 6 km plasate parcă, știind că a mai trecut o bucată bună din traseu. În plus, aveam nevoie de merele alea să mai bag ceva în stomac și să schimb o vorbă, să primesc o încurajare.

La urcarea de la peștera liliecilor, extrem de solicitantă dealtfel, am avut o nouă criză existențială. A urmat o buclă care părea că nu se mai termină, noroc că am început să fac conversație cu cineva, îmi distrăgeam atenția de la mușchii dureroși.

Ce a urmat după kilometrul 35 a fost un fel de damage control, căci au urmat o mulțime de urcări, pe care le-am abordat mecanic, fără să mă gândesc la ce fac, știind că trebuie să continui să mă mișc, ca să nu mă opresc definitiv.

Când urcam, abia așteptam să cobor, să folosesc alți mușchi, în speranța că nu o să mai doară. Când coboram, așteptam să ajung la plat, în speranța că voi folosi alți mușchi și nu o să mai doară. Și tot așa. Pentru că pe ultimii 15 km am avut și un tovarăș de conversație, am reușit să mă motivez mai ușor să continui. Ba alergam cu degetetele infipte în mușchii dureroși, ba mă lăsam pe vine, să-i fac să se relaxeze un moment.

Ultimul kilometru a fost picătura care a umplut paharul. În mod normal, aia ar fi fost porțiunea mea preferată, tehnică, doar că nu mai aveam încredere în mine și îmi era că o să mă duc ca un bolovan până jos. Nu îmi placea nimic și nu mai vroiam nimic, decât să trec linia de finish.

Am simțit instant bucurie și mândrie odată ajunsă la linia de finish și mi-am zis că deși nu a meritat durerea, acum știu că pot! Le-am scris imediat mamei, dar și prietenelor care m-au încurajat înainte de cursă să împart veștile bune – am terminat cu bine, obiectiv atins!

Ah și între timp m-am înscris la altă cursă, un maraton montan din ala serios, care-mi face să tremure chiloții pe mine de frică.

0 Comments

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.