Era vară, ne întorceam de la o întrunire moto haiducească de la Hunedoara. Am fost singuri, ca de obicei, dar am fost primiți ca niște vechi prieteni, eram între ai noștri.
La drum, cum am făcut ochi
La întoarcere am plecat devreme, ne aștepta un drum lung până acasă și un obiectiv important de bifat. Nici cafeaua nu cred că am băut-o, iar la mâncare nici nu ne gândeam până nu ajungem ”sus”. Ne chema Transalpina, clocotea sângele în noi când ne gândeam la drumul șerpuitor de munte despre care auzisem atâtea de la prietenii noștri motocicliști.
Eram noi doi pe o motocicletă semi-naked, Yamaha Bulldog și un rucsac cât toate zilele, pe care nu puteam să mi-l pun singură în spate. Era cu un cap mai mare decât mine și trebuia să mi-l pună Dragoș în spate abia după ce mă ancoram bine de tot pe motocicletă. Era toată ”casa” noastră acolo, ce să mai: cortul, sacii de dormit și câteva mărunțișuri.
Pe vremea aia, acum vreo 5 ani, nu aveam telefon cu internet, deci am apelat la un prieten să ne ghideze, prin telefon. Nu știu nici până în ziua de astăzi care a fost problema cu traseul, cert e că nu am ajuns pe Transalpina și am avut cel încercat drum pe două roți de până acum.
Drumul pe care am luat-o era pietruit și fiecare curbă era proaspăt scormonită – se făceau canale pentru aluviuni – deci eram obligați să mergem încet și foarte încordați. Nici vorbă să ne bucurăm de vreme sau de peisaj. Ne rugam în sinea noastră la fiecare curbă să răsară asfaltul, sau măcar o pensiune, ceva, să ne odihnim și să cerem informații spre Transalpina.
Nici urmă de civilizație sau vreun indicator timp kilometri buni, dar eram deja de prea mult timp pe drumul ăla ca să ne întoarcem.
Din rău în mai rău
Ca o glumă proastă, soarele s-a preschimbat la amiază într-o ploaie cu aspect de potop. Norocul nostru a fost că am ajuns la asfalt în scurt timp și – credeam noi – la civilizație, când am văzut indicatorul către un complex de vile. Tot ce am putut obține de la ”stabilimentul” comunist în care am aterizat a fost câte o ciocolată caldă și nevoia de a pleca la drum, cât mai rapid. Eram uzi și înfrigurați, dar oriunde era mai uman decât în dugheana aia.
După un timp s-a oprit și ploaia și au început să apară localitățile, una după cealaltă. Cu toate astea, nu am reușit să găsim cazare pe nicăieri, chiar dacă am luat la pas toată stațiunea Căciulata. Abia pe la miezul nopții ne-am cazat la Pitești, când oricum eram dispuși să mergem până acasă, la București. Am mâncat niște covrigi de la benzinărie, am făcut un duș fierbinte și ne-am prăbușit într-un somn profund.
De ce este aceasta cea mai frumoasă amintire? Pentru că a fost una dintre cele mai lungi și mai provocatoare zile pentru noi și cu toate astea ne-am păstrat optimismul și puterea să mergem mai departe cu zâmbetul pe buze. Nu tu nervi, nu tu reproșuri, nu tu certuri, ci înțelegere și grijă pentru nevoile celuilalt.
În momentul acela mi-am dat seama că am lângă mine omul alături de care pot să merg cu fruntea sus până la capătul Pământului și mi-a umplut sufletul de fericire.
Noi amintiri
Săptămâna trecută am fost o fugă la munte și ne-am ”împotmolit” cu mașina pe un drum mai izolat de la Fundățica, chiar înainte să se înopteze. Mașina a derapat, o roată de pe spate s-a suspendat pe o piatră și oricât am împins, nu am reușit să plecăm singuri de acolo. După ce am ajuns la căldurică, cu un pahar de vin în mână, mi-am amintit de călătoria noastră ratată de pe Transalpina și de sentimentul de siguranță și încredere pe care l-am simțit în ambele momente. 5 ani mai târziu și multe alte obstacole, am în continuare acel suflet blând și iubitor alături.
Pe voi ce amintiri vă leagă de oamenii dragi vouă?
Citește și Avantaje și dezavantaje să pleci într-un concediu activ
0 Comments