Alerg deja de aproape doi ani. Mamă, câte satisfacții am avut în răstimpul ăsta și ce frumos a fost! Nici nu-mi vine să cred câte chestii faine am făcut până acum.

Astăzi, bucuria și plăcerea mea s-au transformat într-un procent alarmant în… oroare. Cum așa? Am început să mă antrenez pentru prima mea competiție, un maraton cu diferență de nivel, adică ”de munte”.

Sindromul impostorului

Înainte de alergările mai solicitante sau de drumețiile pe munte am întotdeauna anxietate. Mai mereu mi-e teamă că nu o să fac față, că o să rămân în urmă, că nu sunt suficient de bună. Adeseori, privindu-i și ascultându-i pe oamenii din anturajul meu, mă gândesc că nu știu cum am ajuns acolo, între ei, că locul meu e pe margine, să-i privesc.

Chiar și după aproape doi ani de alergare și 6 luni de drumeții hard-core (pentru mine, cel puțin) înainte de antrenamentele de viteză și de diferență de nivel, mi se pune un nod în stomac și mă cuprinde îndoiala.

”Nu o să poți face față, ești mai slabă decât ceilalți” îmi spune vocea aia atât de familiară, chiar dacă rareori se întâmplă să nu pot face față antrenamentului.

!Atenție, urmează multe lamentări!

Pentru că 2020 a fost anul competițiilor anulate și pentru că ego-ul meu are nevoie de validare, am profitat și m-am înscris într-un moment ”de slăbiciune” la prima competiție oficială. Sper că nu o să fie și ultima!

Înscrierea la acest maraton a fost un impuls, menit să-mi demonstreze ”ba poți, termină cu îndoiala!”. Acum mă gândesc dacă nu cumva mi-am asumat o răspundere cam mare, căci pregătirea mă solicită fizic… dar mai ales psihic.

La ultimul antrenament am alergat la propriu cu ochii închiși, încercând să mă concentrez exclusiv pe picioare și respirație, să merg înainte deși tot ce îmi doream era să fug acasă. De fapt, să merg. :)) Și ghici ce, chiar am scurtat alergarea și am plecat mai devreme, pentru că stomacul meu avea alte planuri pentru mine în seara aia.

Când mă uit pe planul de antrenament, mi se pare irealizabil ce văd acolo. Nu sunt obișnuită cu disciplina, nu sunt obișnuită să ies din zona de confort pentru un obiectiv atât de diferit, nu sunt obișnuită cu tipurile diferite de antrenament: viteză, diferență de nivel, cross training, tempo, long run, yoga.

Cât alergi, înveți

”Dacă e atât de greu, de ce nu renunți?” îmi spune vocea aia sictirită din căputz.

În primul rând, PENTRU CĂ POOOOOT să fac tot ce credeam că nu pot! Aproape de fiecare dată când mi-am spus că nu pot, mi-am demonstrat singură contrariul.

Pentru că NO PAIN, NO GAIN! Progresul înseamnă să ieși din zona de confort, să te provoci mai mult, să îți asumi cele 10 săptămâni de antrenament intens, de transpirație, dureri musculare, de vreme proastă, de dormit mai puțin dimineața în weekend.

It’s supposed to be hard! Când mă uit pe calendar și văd că intensitatea antrenamentelor crește de la o săptămână la alta, mă apucă la propriu plânsul, dar am învățat că altfel nu o să îmi depășesc condiția. E normal să doară.

Pentru că nu sunt singură în asta! Dacă aș fi făcut asta pe cont propriu, nu aș fi reușit în veci ce am reușit în aceste 6 săptămâni de antrenament. Nu pentru că nu pot, ci pentru că nu aș fi fost la fel de motivată, nu ar fi fost la fel de distractiv și mai ales pentru că nu aș fi avut un plan atât de complex și bine pus la punct. #feelingblessed

Despre bucuriile alergării de plăcere aici

Epilog

Nu zic că mă las de antrenament, ci doar că ”vomit puțin în gură” când mă gândesc la momentul ăla în care o să iau startul. Cea mai mare provocare este să îmi antrenez creierul, să îl învăț că e ok să ies din zona de confort în asemenea hal și că nu trebuie să mă recompensez pentru asta.

Vă las, trebuie să ies în ploaie să fac antrenamentul de astăzi, 640+ diferență de nivel.

Dacă aveți sfaturi sau întrebări pentru mine, le aștept cu drag în comments. Chiar dacă sunt din categoria ”renunță!”. Nu mi-am ascultat vocea interioară, nu o să vă iau în seamă nici pe voi. 😛