Realitatea despre prieteniile de-o viață

Posted on

Tocmai am ajuns acasă după ce m-am văzut cu prietenele mele de-o viață și am inima plină de căldură și bucurie, ca și cum aș fi înconjurată de un nor roz de fericire.

Prieteniile sunt o comoară și a fost nevoie să treacă aproape 30 de ani să ajung la concluzia asta. Când eram mică aveam impresia că prietenia este un bun comun, că e ceva ce toată lumea are și că se găsește pe toate drumurile. Acum o prețuiesc ca pe ceva rar și special, pentru că o găsești greu și poți să o pierzi mult prea ușor.

Da, mai există prietenii care durează o viață întreagă, doar că evoluează – sau mai bine spus involuează – odată cu vârsta. Numărul de întâlniri, telefoane și timp petrecut împreună scade pe măsură ce înaintezi în vârstă și viața devine mai complicată. Acum, la 28 de ani, mă văd cu prietenele mele cu care mă știu din totdeauna doar de câteva ori pe an, la ocazii speciale sau când simțim că e timpul să ne punem la curent cu noutățile.

Oricât de mult timp trece între două întâlniri, te simți de parcă abia ieri v-ați văzut ultima oară. Între timp una dintre noi și-a renovat apartamentul, alta și-a reînceput munca după concediul de maternitate iar cea de-a treia urmează să nască și să se mute într-un alt oraș. E clar, a trecut cam mult timp de la ultima întâlnire! Noroc cu grupul de pe Whatsapp că mai știm una de cealaltă și că suntem cât de cât la curent cu noutățile.

Viețile noastre merg în direcții diferite, ne schimbăm – cred că se numește maturizare, chiar dacă e forțată în unele cazuri – ne conturăm personalitatea și ajung să simt că nu le mai recunosc pe fetele astea. Le studiez cu același interes de fiecare dată și descopăr, pe lângă trăsăturile deja știute, noi obiceiuri, pasiuni sau gesturi. Din fetițele simple, care schimbau hainele între ele în serile de discotecă, am ajuns să discutăm despre case, vacanțe în afara țării, ambiții și obiective nebănuite.

Mă bucur să pot vorbi mereu cu aceeași ușurință în fața lor, știu că ele nu mă judecă sau cel puțin mă acceptă așa cum sunt. Am făcut eu altele și mai și, iar ele tot m-au iubit. Simt că nu există ceva ce nu aș putea să le mărturisesc acestor femei și nu mă feresc să mă plâng dacă e cazul sau să le cer un sfat. Ar trebui să o fac mai des, nu știu de ce ne vedem atât de rar?

Mă compar în mod inevitabil cu ele. Îmi place să cred că toate femeile fac asta, nu doar eu mă simt cea mai grasă dintre prietenele mele. Chiar mai dolofană decât prietena mea însărcinată în 6 luni! Mă simt în continuare rățușca cea urâtă, dar am satisfacția că prietenele mele sunt cele mai frumoase.

De fiecare dată ne despărțim cu promisiunea fermă că ne vedem mai des, dar de fiecare dată se întâmplă viața care ne strică socotelile. Weekendurile de leneveală și serile de lucru târziu, prietenii de la birou, ratele, oboseala,  mă țin departe de ele. Poate în asta constă și secretul relației noastre atât de bună?

Sentimentul după fiecare întâlnire cu ele de plutire într-un norișor roz, de parcă tocmai m-am autoexorcisat de toți demonii. Chiar dacă uneori nu mă simt suficient de bună, când mă compar cu ele și simt că nu am suficiente realizări, după întâlnirile noastre mă simt mereu mai bine. Știu că le am alături la nevoie și asta mă face să mă simt mai bogată și mai puternică. E un sentiment grozav să simți că faci parte din ceva atât de trainic și frumos și că ești iubit necondiționat.

Sunt curioasă, care este cea mai longevivă relație de prietenie pe care o aveți și cum funcționează în cazul vostru?

 

0 Comments

Lasă un comentariu