Sunt dependentă de filme, nu grav, dar destul de hooked on. Urmăresc câteva seriale și mă uit și la filme artistice, atât la cinematograf cât și acasă. Nu îmi place cât de mult îmi plac filmele, așadar o să încerc să o las mai moale.

Nu aveam cine știe ce așteptări de la documentarul Chuck Norris vs. comunism, credeam că știu deja tot ce este de știut despăre această poveste, dar iată că m-am înșelat amarnic. Ce-i drept, nu am trăit vremurile și nici ai mei nu au avut acces la aceste filme probabil, iar povestite nu ai cum să le înțelegi vremurile prea bine. Am crescut, totuși, într-o epocă a consumerismului, în care filmele sunt o distracție banală.

Probabil că generațiile născute după mine nu o știu pe Irina Margareta Nistor sau o cunosc la fel de vag ca mine. Acum știu că vocea ei a fost pentru mulți oameni vocea speranței în perioada dinainte de 89, anul nașterii mele. Nu a lucrat la Radio România Liberă, ba chiar lucra ca translator la TVR, o asociere destul de neplăcută în acele vremuri -televiziunea de stat, duh – dar s-a răscumpărat înzecit prin faptul că a tradus aproximativ 3000 de filme occidentale în mod ilegal. A făcut-o pentru ea, dar și pentru toți acei oameni care evadau astfel câteva ore din realitatea mizeră.

Poate că ați văzut-o la diverse emisiuni, invitată să vorbească despre ultimele filme, sau poate că o știți drept critic de film, dar Irina Margareta Nistor este mai mult de atât: este vocea care le-a călăuzit imaginația multor români într-un univers aparent paralel. Când în țară totul e gri, urât și puțin, să privești prin ecranul televizorului la o lume diametral opusă era printre cele mai cool activități ale vremurilor și probabil că pe lângă fascinație, a născut și multe frustrări.

Îmi și imaginez, femeie fiind, cum studiau tinerele moda libertină din filme și le invidiau pe protagonistele care iubeau fără perdea pe cine vroiau. Bărbații se imaginau și ei niște Terminatori, care conduc mașini rapide și „le dau omor” băieților răi. Nu îmi pot imagina ce credeau ei despre ceea ce vedeau în filme, dar știu că și eu sunt uneori invidioasă că nu trăiesc în lumea de acolo. Diferențele dintre Est și Vest sunt în continuare vizibile, atât pe stradă, cât și ca mentalitate.

Dar să revenim la subiectul documentarului: Irina, o femeie capabilă, limitată de sistem, își ia inima în dinți și începe o colaborare care o poate costa libertatea. Începe să traducă filme aduse din Occident, pe care le urmărește cu nesaț, uneori chiar și 10 pe noapte. Asta da pasiune pentru filme, nu-i așa? Doar că în vremurile acelea, această pasiune frivolă pe care i-o împărtășesc și eu acum, îți putea provoca probleme grave.

Documentarul reconstituie activitatea Irinei și a colaboratorilor ei și este presărat de intervențiile melancolice ale celor care s-au lăsat călăuziți de acestă voce impresionantă în ultimi ani cenușii de comunism.

Vă las acum să urmăriți câteva imagini și să îi întrebați pe cei care au trăit vremurile acelea ce înseamnă pentru ei vocea Irinei Margareta Nistor.