E ok să fii vulnerabil

Posted on

La naiba, zidurile de apărare sunt deja sus acum. Mi-am băut cafeaua, sunt în societate, printre oameni și prejudecăți, doar ochii ușor umflați mai indică o dimineață în lacrimi…

Aseară am stat până târziu să mă uit la un serial pe Netflix, Ozark, chiar vi-l recomand dacă v-a plăcut Fargo. Cred că domeniul în care sunt cel mai ambițioasă este urmăritul serialelor, pe care dacă le încep trag de mine să le și termin. În alte privințe, îmi place mai mult să mă scald în apele călduțe ale procrastinării. Acum, spre exemplu, în loc să lucrez la un proiect care îmi aduce bani am ales să scriu pe blog. Să spunem că am făcut terapie și am ales calea cea mai cheap de exorcisare a demonilor.

Îmi doresc să pot să plâng și nu pot

Să revenim la momentul ”0” de dimineață. Stai așa, all is not lost, încă mai simt lacrimile în colțul ochilor iar inima îmi bubuie în piept, gata să mă zdruncine în hohote când îmi amintesc senaația pe care am simțit-o de dimineață. Mă bucur tare mult că am plâns, că mă simt dărâmată, că tremură carnea pe mine, că simt nodul ăsta în gât.

În general vulnerabilitatea este un lux, nu ne permitem să ne explorăm sentimentele, mai ales atunci când dor. Problema este că dacă nu o facem, ele se întorc în momente în care te aștepți mai puțin. Așa cum am pățit eu astăzi.

M-am trezit târziu astăzi, la 10.30. M-am mutat pe canapeaua din camera de zi, unde mă așteptau băieții mei și tocmai îmi ”comandam” cafeaua când la radio a intrat spotul unei campanii back to school care se adresează copiilor ai căror părinți muncesc în străinătate, campanie pe care am mai auzit-o, doar că acum aveam cu scuturile lăsate.

A plecat pentru viitorul nostru și l-a stricat pe al lui

Am aproape 30 de ani, am terminat ultima formă de învățământ cu ani buni în urmă, iar ai mei lucrează ”afară” de mult timp deja. Ai zice că nu ar avea de ce să mă răscolească acum ideea asta, dar adevărul este că nu i-am acordat niciodată suficientă atenție. Am luat-o ca atare, rațional, că era o nevoie și că asta era soluția cea mai bună.

Îmi amintesc noaptea în care s-a întors tata acasă după prima încercare să își găsească un rost în afară. Banii i-au fost furați și nu și-a găsit nimic de lucru de bun simț nici în Spania și nici în Germania, unde a reușit să ajungă. Nu știu dacă eram deja la liceu când s-a întâmplat asta, dar îmi amintesc liniștea aia grea și apăsătoare, nesiguranța și grijile care se răsfrângeau asupra întregii familii.

Nu mai știu cum a reușit apoi să prindă un loc la o fermă în Anglia și care a fost parcursul lui pe acolo, știu însă că acum tata are peste 10 ani de când stă trei sferturi din an în afara țării, la muncă. Mama a fost și ea de câteva ori plecată dar nu a rezistat, iar fratele meu și-a întemeiat o familie tot afară. Nepoțelul meu crește departe de bunici și de oamenii care îl iubesc necondiționat.

Tata a plecat de acasă ca să ne facă nouă un viitor și încă ne mai sprijină cât și cum poate. Astăzi mă gândesc că viitorul nostru i l-a stricat pe al lui. Ce fel de cuplu, ce fel de familie este aceea care se vede doar o dată pe an, de sărbători și se aude ocazional la telefon? Ce conversații sunt acelea la telefon, câte poți să spui dintre toate câte sunt în sufletul tău?

Părinții mei sunt niște eroi

Cum să stau acasă, pe canapea, la mare sau oriunde altundeva liniștită știind că cei care ne guvernează ne fură ca în codru și ne umilesc fără să le pese de famiile care se despart din lipsa perspectivelor?

Părinții mei sunt niște eroi și cu mult superiori ”guvernanților”, care nu știu cu ce mână să ne scormonească mai adânc prin buzunare să ne fure. Părinții mei au muncit cinstit o viață întreagă pe oriunde au trecut, cu simț de răspundere și și-au plătit contribuțiile până la ultimul leu întotdeauna. Din punctul meu de vedere, statul nu a făcut nimic pentru ei decât să își bată joc de munca lor.

Ultima oară am vorbit cu tata pe messenger, ne-am și văzut. Nu pot să îl văd la distanță, cum îmbătrânește departe de casă și de familie. Nu mai știm ce să ne spunem, cum să purtăm o conversație, am ajuns ca niște străini, care schimbă amabilități. Mă gândesc cu teamă la momentul în care nu va mai putea munci ce se va alege de familia mea, dacă statul le poate garanta vreun ajutor în condițiile în care au muncit o viață întreagă.

E ok să fii vulnerabil

Am scris haotic și cu un nod mare în gât, cu ochii împăienjeniți de lacrimi. Pentru ei o să ies în stradă de fiecare dată și o să-mi cer drepturile. Pentru mine, căci nu vreau să plec din țara asta, pentru că nu se mai poate așa.

Astăzi sunt vulnerabilă, este un lux pe care mi-l ofer mie însămi. E greu să fii trist și melancolic, dar mai periculos să le lași să clocotească, să erupă când nu trebuie.

Închei cu un sfat care vă poate face un mare bine și pe care încerc să îl urmez și eu. Să nu vă fie teamă să vă explorați și cele mai negre sentimente, să nu fugiți de suferință. Suferința face bine când este consumată, căci lasă loc celorlalte sentimente, iar după ploaie știm cu toții că vine soarele, da? Lasă loc soarelui să lumineze toate ungherele sufletului tău.

5 Comments

  1. Sabrina says:

    Multumesc pentru acest text, Elena. Nu stiu cum se simte greul din sufletul parintilor plecati sa munceasca in strainatate, dar sunt foarte familiara cu vinovatia si neputinta apasatoare de fiecare data cand imi parasesc parintii in aeroport. E un conflict interior pe care incerc sa il ignor, dar care va fi mereu acolo si cu care nu stiu cum sa ma impac.

    1. Elena says:

      Ce poti sa faci este sa ai aceasta discutie si cu ei, ai sa descoperi niste lucruri uimitoare, la care nu te-ai fi gandit. Poate te va ajuta discutia, poate te va rascoli si mai mult, dar comunicarea e buna. Mama chiar si acum imi spune ca si-ar fi dorit sa ne ofere mai mult, chiar si acum, iar eu de partea cealalta ma gandesc ca as vrea ca eu sa fiu cea care sa ii sustina.

  2. Gabi Ralea says:

    E poate la fel de dureros sa ai familia aici, la doi pasi, dar sa fie atat de departe de tine… 🙁

    1. Zâna Boemă says:

      Hmmm impartaseste-ne mai multe, te rog. Fiecare are durerea lui, nu sunt 2 povesti la fel, e normal sa avem si momente grele. Am ales sa scriu despre asta pe blog pentru ca glorificam starea de bine in exces, iar oamenii care sunt triati devin frustrati pentru ca pare ca sunt singuri. De fapt, fiecare se confrunta cu provocarile lui si fiecare are nevoie de intelegere.

  3. Un proiect decorativ drag și o provocare de 30 de zile – ZÂNA BOEMĂ says:

    […] nou apar vulnerabilă în fața voastră și știu că asta este o greșeală, mai ales atunci când lucrezi ca […]

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.