Acasă este un sentiment

Posted on

Am plecat de acasă prima oară la 14 ani. Am plecat la școală, să ne înțelegem, eram preocupată să nu ies din cuvântul alor mei în vremurile acelea, nu îndrăzneam să visez prea departe încă.

Prima experiență departe de casă a fost traumatizantă, de ce să nu recunosc? Să spunem că experiențele ulterioare de viață m-au ajutat să uit cum este să te simți nedorit, să te simți în plus, să nu îți găsești locul și am uitat anii ăia, dar nu i-am iertat.

Am schimbat apoi vreo 6 chirii în București pe perioada studiilor, până am intrat și eu în rândul lumii, cu rate la bancă pentru o cutie de chibrituri… cu o fereastră magică. Căci am ales apartamentul pe care l-am cumpărat fără să îl văd măcar, datorită unei ferestre cu vedere la boscheți și un crâmpei de cer. Bine, și pentru că era mai ieftin la parter, dar mie mi-a convenit mai mult așa.

Primul sentiment când am ajuns înapoi din Sicilia, a fost că sunt într-un loc în care nu voiam să fiu. 

Când am pus piciorul pe pământ românesc după câteva luni intense departe de casă, instinctul îmi spunea să urc în următorul avion în direcția opusă. Noroc că nu funcționează chiar așa lucrurile și mi-am continuat drumul în Bucureștiul pustiu de august. Apartamentul meu era proaspăt închiriat iar eu habar nu aveam unde este acest loc, acest ACASĂ după care tânjeam. Înapoi, în Sicilia? La țară, lângă mama? În apartamentul meu boem, cu tablouri cu zâne și un motan apatic?

Cum am revenit în țară, prietenele mi-au pus la dispoziție casele lor fără ca măcar să le-o cer – ce norocoasă sunt! Mi-au oferit timpul și înțelegerea lor, au împărțit mâncarea cu mine și patul uneori, mi-au ascultat toate gândurile și m-au încurajat atunci când eram prea dură cu mine. În fiecare seară adică, iar când nu aveau ele timp să îmi asculte fanteziile scriam frenetic în carnetul meu roșu. Jurnalul meu a devenit noul ”acasă”, locul în care mă simțeam cel mai autentic, cel mai liberă, cel mai prezentă cu absolut toate gândurile mele conștiente.

Mi-am reluat și obiceiul de a mă plimba pe străzile cu case vechi, să le privesc în geamuri și să  îmi imaginez ce oameni le-au umplut zilele de râsete și nopțile de temeri. Cu cât mai vechi și părăsite, cu atât mai fermecătoare, pentru că au nevoia să fie ”reparate”. La oameni mi-am dat seama că nu-i așa ușor, dacă nu vor și ei, cât despre case… visez încă la o mansardă luminoasă căreia să îi insuflu viață și să îi spun acasă o perioadă.

În prezent dorm pe canapeaua unei prietene, oferită cu generozitate, dar locul nu l-am regăsit, pentru că sentimentul acela pe care îl caut nu este legat nici de casa în care am crescut, nici de apartamentul pe care o să îl plătesc 30 de ani la bancă, nici de apartamentul cu vedere la muntele Erice. ACASĂ este în interiorul meu, în acceptarea lui aici și acum, oriunde aș fi în lume. În mângâierea vindecătoare a mamei, în îmbrățișarea pasională a iubitului, în ascultarea fără prejudecăți a prietenei  din copilărie, în încurajarea neașteptată.

Nu trebuie să fiu într-un loc anume ca să mă simt acasă, trebuie să fiu bine cu mine și o să mă simt oriunde ca acasă. Lumea asta e mare și frumoasă, plină de oportunități care așteaptă să fie explorate, iar eu abia mi-am deschis apetitul.

Tu unde și când te simți ACASĂ? Cum arată locul care îți oglindește cel mai bine personalitatea și care este starea pe care acest termen ți-o insuflă?

 

Închei cu melodia care m-a inspirat să scriu postarea asta și sper că v-ați găsit acel acasă din interior.

0 Comments

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.